Anxietatea în copilărie: Un ghid pentru părinți

„Mi-e frică.”

Uneori copilul poate spune foarte clar ce simte. Alteori anxietatea copiilor nu arată deloc ca o frică exprimată direct: copilul devine iritabil, evită o situație, se agață de părinte, spune că îl doare burta înainte de școală, nu poate adormi sau are nevoie să fie reasigurat iar și iar.

Frica și anxietatea fac parte din viața copiilor și nu reprezintă automat o problemă de sănătate mintală. Pe măsură ce cresc, copiii întâlnesc situații noi, înțeleg mai multe despre lumea din jur și pot trece prin perioade în care anumite temeri devin mai vizibile. American Academy of Child and Adolescent Psychiatry (AACAP) descrie fricile și anxietatea ca fiind firești în anumite etape ale dezvoltării.

Întrebarea importantă nu este, așadar, „copilului meu îi este frică?”, ci mai degrabă:

Cât de intensă este frica, cât persistă și cât de mult începe să îi restrângă viața?

Frica și anxietatea nu sunt exact același lucru

În limbajul de zi cu zi folosim adesea cuvintele „frică” și „anxietate” pentru experiențe asemănătoare.

Frica apare, de regulă, în raport cu ceva perceput ca periculos aici și acum: un câine care latră foarte aproape, un zgomot puternic, o situație necunoscută.

Anxietatea este mai mult legată de anticiparea unei amenințări sau a ceva ce s-ar putea întâmpla:

„Dacă mama nu se mai întoarce?”

„Dacă râd copiii de mine?”

„Dacă greșesc?”

„Dacă mi se face rău?”

AACAP definește anxietatea prin anticiparea unui posibil pericol sau a unor probleme viitoare și arată că ea poate fi însoțită atât de gânduri și emoții, cât și de manifestări fizice.

Pentru părinte nu este însă nevoie să stabilim de fiecare dată dacă ceea ce vedem este „frică” sau „anxietate”.

Mai important este să înțelegem ce trăiește copilul și ce începe să facă diferit din cauza acestei stări.

Ce frici pot apărea la copii pe măsură ce cresc?

Unele frici apar frecvent în dezvoltarea obișnuită.

La copiii mici putem vedea teamă la separarea de persoanele apropiate, frică de persoane necunoscute, întuneric, animale, furtuni sau zgomote. Mai târziu pot apărea preocupări legate de școală, greșeli, sănătate, accidente sau felul în care sunt văzuți de ceilalți.

AACAP menționează, de exemplu, anxietatea de separare ca fiind frecventă din a doua jumătate a primului an de viață și în perioada preșcolară și descrie fricile temporare de întuneric, furtuni, animale sau persoane necunoscute drept experiențe întâlnite la copiii mici. American Academy of Pediatrics subliniază, la rândul său, că fricile pot apărea și dispărea pe măsură ce copilul se dezvoltă.

Asta nu înseamnă că există o listă rigidă:

„la trei ani trebuie să îi fie frică de X, la șapte ani de Y”.

Vârsta ne oferă context, nu un calendar.

Doi copii de aceeași vârstă pot avea frici diferite, în funcție de temperament, experiențe, ceea ce se întâmplă în familie și mediul în care trăiesc.

Cum poate arăta anxietatea la copii?

Copiii, mai ales cei mici, nu spun întotdeauna „sunt anxios”. Uneori spun „mi-e frică”, iar alteori își arată starea prin comportament.

Anxietatea poate apărea prin:

• multe întrebări despre ce urmează și ce s-ar putea întâmpla;
• nevoia repetată de reasigurare;
• teamă puternică înaintea unor situații;
• evitarea unor persoane, locuri sau activități;
• dificultăți mari la separare;
• iritabilitate sau plâns;
• dificultăți de concentrare;
• dificultăți de somn sau coșmaruri;
• dureri de burtă, dureri de cap, greață sau alte manifestări fizice;
• teama de a greși sau de a se face de râs;
• retragere din situații sociale.

Copiii anxioși nu sunt neapărat copiii care atrag cel mai mult atenția. Unii pot fi foarte liniștiți, conștiincioși și dornici să facă totul „bine”, astfel încât dificultățile lor să treacă mai ușor neobservate.

De aceea, ne uităm nu doar la comportamentele vizibile, ci și la ce începe copilul să evite, cât se consumă înaintea unor situații și cât efort îi cere să funcționeze.

Durerile de burtă pot fi anxietate?

Da, anxietatea poate avea manifestări fizice. AACAP descrie printre acestea durerile de burtă, durerile de cap, greața, dificultățile de somn și alte senzații corporale.

Dar asta nu înseamnă:

„Îl doare burta înainte de școală, deci sigur este anxietate.”

Simptomele fizice merită luate în serios și evaluate în context. În funcție de situație, poate fi nevoie și de o discuție cu medicul copilului pentru a exclude sau gestiona o problemă medicală.

Anxietatea de separare

În special la copiii mici, separarea de părintele sau adultul de referință poate provoca perioade de teamă intensă, plâns sau nevoia de a rămâne foarte aproape de acesta.

Anxietatea de separare poate reapărea și în contexte noi: începerea creșei sau a grădiniței, o schimbare de rutină sau o perioadă în care copilul a stat mai mult acasă.

Aici este important să diferențiem dificultatea firească a despărțirii de o anxietate atât de intensă și persistentă încât copilul începe să nu mai poată participa la activități potrivite vârstei.

AACAP recomandă evaluarea atunci când anxietatea devine severă și interferează cu activități obișnuite precum separarea de părinte, mersul la școală sau relațiile cu ceilalți copii.

Citește și: Anxietatea de separare: Plan pentru primele 7 zile la grădiniță.

Când frica începe să devină o problemă?

Un copil poate avea o frică foarte puternică într-o anumită situație fără să aibă o tulburare de anxietate.

Ne uităm mai degrabă la patru lucruri împreună:

Intensitatea

Frica este foarte mare raportat la situație? Copilului îi este foarte greu să se liniștească?

Persistența

Este o teamă trecătoare sau rămâne prezentă și intensă în timp?

Evitarea

Începe copilul să renunțe la lucruri importante pentru a nu simți anxietatea? Nu mai vrea la școală, evită activități sau situații sociale ori renunță la lucruri pe care înainte le făcea?

Impactul asupra vieții

Anxietatea afectează somnul, școala, relațiile, joaca, activitățile familiei sau autonomia copilului?

Acesta este unul dintre cele mai utile repere pentru părinte. AACAP și American Academy of Pediatrics recomandă atenție suplimentară atunci când frica sau anxietatea începe să interfereze cu funcționarea obișnuită a copilului.

Cum ajutăm un copil anxios?

Nu există o replică sau o tehnică prin care frica dispare imediat. Putem însă ajuta copilul să înțeleagă ce simte și, treptat, să nu își organizeze viața în jurul evitării.

Evitarea liniștește pe moment, dar poate menține frica

Este firesc ca, atunci când copilului îi este frică, primul impuls să fie:

„Atunci nu mai facem lucrul acela.”

Uneori aceasta este decizia potrivită.

Înainte să presupunem că evitarea este cauzată de anxietate, trebuie să ne asigurăm că situația este într-adevăr sigură. Un copil poate refuza școala pentru că îi este teamă de separare sau de evaluare, dar poate refuza și pentru că este agresat, umilit, exclus, are dificultăți de învățare sau există o situație concretă care îl sperie.

Frica nu trebuie tratată automat ca fiind „irațională”.

Atunci când situația este sigură și problema este anxietatea, evitarea completă poate însă face ca lumea copilului să devină treptat tot mai mică.

Dacă îi este frică de câini și schimbăm permanent traseul ca să nu vadă niciodată unul, copilul nu are ocazia să descopere că poate tolera prezența unui câine aflat la o distanță sigură.

Dacă îi este teamă să vorbească în fața clasei și este scutit de fiecare dată, nu are ocazia să construiască treptat experiența că poate face față situației.

În intervențiile cognitiv-comportamentale pentru anxietate, apropierea treptată și sigură de situațiile temute este una dintre componentele importante.

Asta nu înseamnă însă:

„Îi este frică? Îl punem direct în situația care îl sperie.”

Nu forțăm copilul să „demonstreze că poate”.

Cum îl ajutăm să se apropie treptat de ceea ce îl sperie?

Să luăm exemplul fricii de întuneric.

Nu avem nevoie nici să îi spunem:

„Nu există nimic de care să-ți fie frică.”

nici să stingem toate luminile și să îl lăsăm singur ca „să se obișnuiască”.

Putem începe prin a afla:

„Ce este cel mai înfricoșător când se stinge lumina?”

Poate copilul se teme de umbre. Poate nu vede ușa. Poate își imaginează ceva în cameră.

Putem vorbi despre ce se întâmplă când lumina se stinge, putem explora camera împreună, putem citi o poveste pe această temă și putem construi pași pe care copilul îi poate tolera.

Scopul nu este să îl convingem că nu are voie să îi fie frică.

Scopul este să poată descoperi treptat:

„Pot să simt frica și totuși să fac lucrul acesta.”

Din experiența mea profesională, apropierea are nevoie să fie graduală și susținută de adult. Evitarea completă poate liniști copilul pe moment, dar nu îi oferă ocazia să descopere că poate face față situației care îl sperie.

Ce îi spunem copilului când îi este frică?

Nu există o rețetă, dar putem începe prin a recunoaște experiența copilului

„Văd că te sperie.”

„Înțeleg că îți este greu.”

„Sunt aici cu tine.”

Apoi putem încerca să înțelegem:

„Ce crezi că s-ar putea întâmpla?”

„Care este partea cea mai grea?”

„Ce te-ar ajuta să faci primul pas?”

A recunoaște frica nu înseamnă că îi confirmăm copilului că pericolul imaginat este real.

Putem spune: „Știu că îți este frică de câine. Este în lesă și suntem la distanță. Putem rămâne aici împreună.”

Dar dacă cere reasigurare iar și iar?

Un copil anxios poate întreba repetat:

„Sigur vii să mă iei?”

„Sigur nu mi se face rău?”

„Sigur nu o să râdă de mine?”

Este firesc să răspundem și să oferim siguranță. Dar uneori nici al zecelea răspuns nu pare suficient.

Atunci putem muta treptat conversația de la:

„Nu pot ști sigur că nu se va întâmpla nimic, dar sunt aici cu tine și putem face față împreună.”

spre:

„Am vorbit despre ce știm. Văd că gândul s-a întors. Ce te poate ajuta acum să mergi mai departe chiar dacă încă simți teamă?”

Nu putem promite copilului că lumea va fi lipsită de incertitudine. Îl putem ajuta însă să descopere că poate face față și atunci când nu are certitudine absolută.

Ce nu ajută atunci când copilului îi este frică?

Nu ajută să ridiculizăm sau să minimalizăm:

„Ești mare deja.”

„Numai bebelușilor le este frică.”

„Ce prostie.”

Nu ajută nici amenințarea:

„Dacă nu vii, te las aici.”

și nici forțarea copilului direct în cea mai dificilă variantă a situației.

American Academy of Pediatrics recomandă să nu ridiculizăm și să nu presăm copilul să fie curajos, ci să îi oferim sprijin și timp pentru apropierea graduală de ceea ce îl sperie.

Copiii se uită și la felul în care adulții răspund la frică

Copilul nu învață despre emoții numai din ceea ce îi explicăm. Observă și ceea ce facem noi.

Dacă eu, ca adult, mă sperii de un câine sau sunt anxios înaintea unei consultații medicale, copilul poate vedea și felul în care gestionez această stare.

Asta nu înseamnă că dacă părintele are o frică, copilul o va avea automat și nici că părintele trebuie să fie permanent calm.

Mai util este să îi putem arăta ce facem cu propria emoție:

„Da, și mie îmi este puțin teamă. O să respir și o să fac lucrul acesta pas cu pas.”

Din experiența mea profesională, calmul adultului poate sprijini copilul, dar nu este suficient în sine pentru ca frica să dispară. Contează și modelul pe care copilul îl vede în felul în care noi ne gestionăm propriile temeri.

Când cerem ajutor?

Nu trebuie să așteptăm ca un copil să ajungă în criză.

Merită să discutăm cu un psiholog și, după caz, cu pediatrul sau medicul psihiatru pentru copii și adolescenți atunci când:

• frica sau anxietatea sunt foarte intense ori persistente;
• copilul evită tot mai multe situații;
• refuză repetat școala sau alte activități importante;
• anxietatea afectează relațiile, somnul sau funcționarea școlară;
• apar frecvent simptome fizice asociate situațiilor temute;
• copilul nu mai poate participa la activități potrivite vârstei;
• întreaga familie ajunge să își organizeze viața în jurul evitării fricii;
• observăm o schimbare importantă față de modul în care funcționa anterior.

AACAP recomandă evaluarea de specialitate atunci când anxietatea devine severă și interferează cu activitățile obișnuite ale copilului.

Uneori avem nevoie pur și simplu de o evaluare mai precisă pentru a înțelege ce întreține dificultatea și ce tip de sprijin i se potrivește copilului.

Cum se tratează anxietatea la copii?

Nu orice frică are nevoie de psihoterapie și nu orice copil anxios are nevoie de același tip de intervenție.

Tratamentul se stabilește după evaluare și ține cont de vârsta copilului, tipul anxietății, intensitatea simptomelor și impactul lor asupra vieții de zi cu zi.

Pentru tulburările de anxietate la copii și adolescenți, intervențiile cu suport științific includ terapia cognitiv-comportamentală (CBT), dar și abordări centrate pe emoții și intervenții sistemice/familiale. În funcție de vârstă și situație, intervenția poate implica activ și părinții, pentru a sprijini copilul în mediul său de zi cu zi.

În unele situații, în special atunci când anxietatea are o intensitate moderată sau severă, medicul psihiatru pentru copii și adolescenți poate recomanda și tratament medicamentos. Ghidul clinic AACAP pentru tulburările de anxietate arată că atât terapia cognitiv-comportamentală (CBT), cât și anumite medicamente din clasa SSRI au dovezi științifice solide pentru eficiența lor în tratamentul anxietății la copii și adolescenți.

Alegerea intervenției nu se face însă după o listă de simptome citită online, ci în urma unei evaluări individuale.

Nu vrem un copil căruia să nu îi fie frică niciodată

Frica are o funcție. Ne atrage atenția asupra pericolului și ne ajută să ne protejăm.

Problema apare atunci când începe să îi spună copilului tot mai des:

„Nu te duce.”

„Nu încerca.”

„Nu poți.”

„Mai bine evită.”

Scopul nu este să creștem un copil căruia nu îi este niciodată frică.

Scopul este ca, treptat, copilul să poată recunoaște ceea ce simte, să primească sprijin când are nevoie și să descopere că frica poate fi prezentă fără să decidă ea cât de mare devine lumea lui.

Ai întrebări despre anxietatea copilului?

Uneori informația și câteva schimbări în felul în care adultul răspunde fricii pot fi suficiente pentru a sprijini copilul.

Alteori, anxietatea este intensă, persistă sau începe să interfereze cu viața lui și este utilă o evaluare individuală.

Specialiștii Parentis construiesc și facilitează accesul la resurse și activități pentru copii și părinți. Poți consulta calendarul activităților Parentis pentru întâlnirile disponibile în perioada aceasta.

Dacă dificultățile sunt persistente sau afectează semnificativ funcționarea copilului, poți solicita și sprijinul unui psiholog sau al unui alt profesionist potrivit situației.

Citește și

Anxietatea de separare: Plan pentru primele 7 zile la grădiniță
Pentru despărțirea de părinte și reacțiile care pot apărea în primele zile de grădiniță.

Adaptarea copilului la grădiniță: Ghid pentru o tranziție blândă
Pentru pregătirea intrării în colectivitate, refuzul grădiniței, plâns, readaptare și relația cu educatoarea.

Despre această resursă

Noi, Parentis, dezvoltăm și actualizăm resurse pentru părinți pornind de la întrebările pe care le întâlnim în activitatea noastră, de la experiența specialiștilor care lucrează cu copii și familii și de la informațiile disponibile în literatura de specialitate.

Pentru actualizarea acestui articol au fost consultate resursele American Academy of Child and Adolescent Psychiatry privind anxietatea la copii și ghidul clinic pentru evaluarea și tratamentul tulburărilor de anxietate, precum și recomandările American Academy of Pediatrics privind fricile și anxietatea în copilărie.

Autor:
Georgiana Popescu – psiholog

Ultima actualizare: august 2026

Informațiile din acest articol au caracter general și nu înlocuiesc evaluarea individuală. Atunci când anxietatea este intensă, persistentă, interferează cu funcționarea copilului sau există îngrijorări privind sănătatea ori siguranța lui, este recomandată evaluarea unui profesionist potrivit situației.

Ajută-ne să păstrăm informația și sprijinul aproape de oameni

Parentis dezvoltă resurse gratuite, activități de grup și programe de sprijin pentru copii și familii. Activitatea organizației este posibilă prin proiecte, finanțări, sponsorizări și contribuțiile celor care aleg să se implice.

Dacă vrei să contribui la continuarea acestor resurse și programe: