Tulburările de alimentație la copii și adolescenți: semne de alarmă și când cerem ajutor
Share it on
„A început să spună că anumite alimente îngrașă.”
„Nu mai vrea să mănânce cu noi.”
„Merge la baie imediat după masă.”
„Face sport chiar și atunci când este obosit sau bolnav.”
„Spune că nu îi este foame, dar simt că ceva s-a schimbat.”
Tulburările alimentare la copii și adolescenți nu sunt întotdeauna ușor de observat. Uneori, primele semne nu arată ca în imaginile pe care le avem în minte despre anorexie sau bulimie.
Copilul sau adolescentul poate continua să meargă la școală, să își vadă prietenii și să aibă o greutate care, din exterior, nu atrage atenția. Schimbările pot apărea mai întâi în relația cu mâncarea, cu propriul corp, cu sportul sau cu situațiile sociale în care se mănâncă.
Pentru părinte apare atunci o întrebare dificilă:
Este doar o schimbare trecătoare sau este ceva ce ar trebui să luăm mai în serios?
Nu fiecare dietă, refuz alimentar sau nemulțumire legată de corp înseamnă o tulburare de alimentație. Dar atunci când comportamentele devin rigide, persistente, afectează sănătatea sau încep să restrângă viața copilului, merită să cerem ajutor fără să așteptăm ca problema să devină evidentă pentru toată lumea.
Nu orice dificultate legată de mâncare este o tulburare de alimentație
Copiii pot refuza alimente noi, pot avea perioade în care mănâncă puțin sau pot accepta doar anumite gusturi și texturi.
La vârste mici, selectivitatea alimentară și neofobia – reticența față de alimentele necunoscute – pot face parte din dezvoltare.
Am discutat separat despre selectivitatea alimentară la copii, refuzul alimentelor și situațiile în care este utilă o evaluare.
Tulburările de alimentație sunt altceva.
Ele presupun tipare persistente de alimentație sau comportamente legate de mâncare care afectează sănătatea fizică, sănătatea mintală și/sau funcționarea de zi cu zi.
Și, foarte important, nu toate tulburările de alimentație au legătură cu dorința de a slăbi sau cu nemulțumirea față de corp. ARFID, de exemplu, presupune evitarea sau restricționarea alimentelor fără ca aceasta să fie determinată de preocupări privind greutatea sau forma corporală.
Ce putem observa înainte să știm exact ce se întâmplă?
Uneori copilul nu spune:
„Cred că am o problemă cu alimentația.”
Părintele vede mai întâi schimbările.
Poate începe să elimine anumite alimente pentru că le consideră „nesănătoase”, „interzise” sau „prea calorice”.
Poate sări peste mese sau poate găsi frecvent motive să nu mănânce împreună cu familia.
Poate începe să gătească pentru ceilalți, dar să evite să mănânce.
Poate tăia mâncarea în bucăți foarte mici, poate mânca extrem de lent sau poate dezvolta reguli rigide despre ordinea și cantitatea alimentelor.
Poate deveni foarte preocupat de cântar, calorii, corp sau exercițiu fizic.
Sau poate apărea un alt tipar: episoade de mâncat însoțite de senzația de pierdere a controlului, mâncat pe ascuns, rușine și încercări de a ascunde ceea ce s-a întâmplat.
Niciunul dintre aceste comportamente, luat separat, nu stabilește un diagnostic.
Dar schimbarea față de felul obișnuit în care copilul mânca, se raporta la corp și participa la viața de familie poate fi un indiciu important.
Ghidul NICE privind recunoașterea și tratamentul tulburărilor de alimentație recomandă să fie luate în considerare nu doar modificările de greutate, ci și schimbările de comportament alimentar, preocuparea disproporționată pentru greutate sau formă corporală, evitarea situațiilor sociale în care există mâncare, exercițiul fizic excesiv și o serie de semne fizice și psihologice.
Ce tulburări de alimentație pot apărea la copii și adolescenți?
Tulburările de alimentație pot apărea sub forme diferite, iar diagnosticul trebuie stabilit de un profesionist.
Câteva dintre cele mai cunoscute sunt anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, tulburarea de alimentație compulsivă și ARFID.
Anorexia nervoasă
În anorexia nervoasă apare o restricționare importantă a alimentației, asociată cu preocupări intense legate de greutate și forma corpului și/sau cu o teamă puternică de creștere în greutate.
Copilul sau adolescentul poate începe să elimine alimente, să reducă porțiile, să sară peste mese sau să dezvolte reguli tot mai stricte în jurul alimentației.
Uneori apare și exercițiul fizic excesiv sau rigid: copilul simte că „trebuie” să facă sport indiferent cât este de obosit, dacă este bolnav sau dacă programul îi permite.
La copii și adolescenți, un semn important poate fi și oprirea sau încetinirea creșterii așteptate, nu doar scăderea vizibilă în greutate.
Bulimia nervoasă
În bulimia nervoasă apar episoade recurente în care persoana mănâncă într-o perioadă scurtă o cantitate mare de alimente și are senzația că nu își poate controla comportamentul.
După aceste episoade apar comportamente prin care încearcă să compenseze ceea ce a mâncat. Acestea pot include vărsături autoprovocate, post, folosirea laxativelor sau exercițiu fizic excesiv.
Pentru familie, bulimia poate fi mai dificil de observat deoarece multe dintre aceste comportamente sunt ascunse.
Un adolescent poate merge frecvent la baie după masă, poate evita mesele în familie sau poate deveni foarte secret în jurul mâncării.
Greutatea poate fluctua, dar poate și să nu existe nicio modificare evidentă.
Tulburarea de alimentație compulsivă – binge-eating disorder
Și în binge-eating disorder apar episoade în care persoana simte că pierde controlul asupra mâncatului.
Poate mânca foarte repede, chiar dacă nu îi este foame, până când apare disconfortul și, uneori, poate mânca în secret din cauza rușinii.
După episod pot apărea vinovăție, tristețe sau dezgust față de sine.
Diferența importantă față de bulimie este că episoadele nu sunt urmate în mod regulat de comportamente compensatorii, precum vărsături autoprovocate, post sau exercițiu fizic folosit pentru a „anula” ceea ce a fost mâncat.
Un copil care mănâncă foarte mult la o masă sau cere uneori porții mari nu are, doar din acest motiv, binge-eating disorder. Pierderea controlului, repetarea tiparului și impactul emoțional sunt importante în evaluare.
ARFID – tulburarea de aport alimentar evitant/restrictiv
În ARFID – tulburarea de aport alimentar evitant/restrictiv, copilul sau adolescentul evită sau limitează alimentația suficient de mult încât apar consecințe asupra aportului nutrițional, creșterii, sănătății și/sau vieții de zi cu zi.
Restricția nu este determinată de teama de îngrășare sau de preocupări privind forma corpului.
Pentru unii copii, anumite gusturi, mirosuri sau texturi sunt foarte dificil de tolerat.
Alții pot avea foarte puțin interes pentru mâncare.
Uneori restricția apare după o experiență neplăcută și copilul ajunge să se teamă că se va îneca, va vomita sau i se va întâmpla altceva dacă mănâncă.
Este importantă diferențierea de selectivitatea alimentară obișnuită.
Un copil care acceptă puține alimente nu are automat ARFID. Contează cât de severă este restricția și ce consecințe are asupra nutriției, creșterii și funcționării copilului.
„Dar copilul meu nu este slab”
Aceasta este una dintre ideile care poate întârzia solicitarea ajutorului.
O persoană nu trebuie să pară foarte slabă pentru a avea o tulburare de alimentație sau pentru ca sănătatea ei să fie afectată.
Royal College of Psychiatrists atrage atenția că majoritatea persoanelor care trăiesc cu tulburări de alimentație nu sunt subponderale.
Iar ghidurile NICE recomandă explicit ca decizia de evaluare și tratament să nu fie bazată pe un singur indicator precum greutatea sau indicele de masă corporală.
Pentru copii și adolescenți contează și felul în care evoluează propria lor curbă de creștere.
Un copil poate să nu fi „slăbit spectaculos”, dar să fi încetat să crească în ritmul în care era de așteptat.
Pot apărea și alte semne fizice:
- amețeli sau stări de leșin;
- senzație persistentă de frig;
- oboseală accentuată;
- palpitații;
- probleme digestive;
- modificări ale ciclului menstrual;
- întârzierea pubertății;
- schimbări ale somnului;
- eroziuni dentare asociate vărsăturilor repetate.
Nu este nevoie să așteptăm apariția acestor semne pentru a cere ajutor.
Când alimentația „sănătoasă” sau sportul devin comportamente rigide
Uneori schimbarea pare, la început, pozitivă.
„Nu mai mănâncă dulciuri.”
„A început să citească toate etichetele.”
„Vrea să facă mai mult sport.”
Luate separat, aceste comportamente nu sunt neapărat problematice.
Mai util este să ne uităm la flexibilitate.
Poate copilul să mănânce și atunci când meniul nu este cel planificat?
Poate merge la aniversarea unui prieten fără să fie preocupat toată seara de ce conține mâncarea?
Poate lipsi o zi de la sport fără anxietate sau vinovăție?
Lista alimentelor acceptate devine tot mai mică?
A început să descrie mâncarea în termeni morali – „bună”, „rea”, „curată”, „interzisă”?
Mâncarea și exercițiul fizic ocupă tot mai mult spațiu în conversațiile și gândurile sale?
Nu eticheta „mănâncă sănătos” ne spune dacă există o problemă. Rigiditatea, anxietatea și impactul asupra vieții sunt mai relevante.
Cum putem deschide conversația?
Dacă suntem îngrijorați, tentația poate fi să începem cu ceea ce vedem:
„Ai slăbit foarte mult.”
„Trebuie să mănânci.”
„Ești prea slabă.”
„Nu mai ai voie să faci sport.”
Dar discuția despre greutate poate crește defensivitatea și poate rata ceea ce copilul trăiește de fapt.
Putem începe mai degrabă cu observații concrete: „Am observat că în ultima vreme sari des peste mese și pari foarte tensionat când mâncăm împreună.”
sau:
„Am observat că ai început să eviți multe alimente și că te preocupă foarte mult ce conțin.”
sau:
„Pari foarte obosit în ultima vreme și am observat că relația ta cu mâncarea s-a schimbat. Aș vrea să înțeleg ce se întâmplă.”
Nu este nevoie să avem diagnosticul înainte de conversație. Putem spune pur și simplu ceea ce am observat și faptul că ne îngrijorează.
Ce facem dacă spune „nu am nicio problemă”?
Este posibil ca adolescentul să nu considere comportamentul lui problematic. Poate chiar să simtă că restricția, regulile alimentare sau exercițiul îl ajută să aibă control.
Uneori îi este rușine. Alteori îi este teamă că, dacă vorbește, cineva îl va obliga imediat să mănânce sau îi va lua complet controlul asupra propriilor alegeri.
Putem încerca să nu transformăm prima conversație într-o confruntare despre cine are dreptate.
„Poate tu nu vezi lucrurile la fel ca mine. Eu observ câteva schimbări care mă îngrijorează și vreau să ne asigurăm că ești bine.”
Faptul că un copil sau adolescent spune că nu există nicio problemă nu înseamnă automat că îngrijorarea părintelui trebuie abandonată. Mai ales când există schimbări importante de comportament sau semne fizice, evaluarea profesională poate fi necesară chiar dacă persoana nu o solicită.
La cine apelăm?
Pentru că tulburările de alimentație pot afecta atât sănătatea fizică, cât și sănătatea mintală, evaluarea nu ar trebui să se limiteze la una dintre aceste componente.
Medicul de familie sau pediatrul poate evalua starea fizică, creșterea, eventualele consecințe ale restricției, vărsăturilor sau altor comportamente și poate indica investigațiile necesare.
În funcție de situație, echipa poate include:
- psihiatru de copii și adolescenți;
- psiholog sau psihoterapeut cu experiență în tulburările de alimentație;
- dietetician cu experiență în lucrul cu copii, adolescenți și tulburări de alimentație;
- pediatru și alți specialiști medicali, dacă există complicații.
Este important ca intervențiile nutriționale și psihologice să facă parte dintr-un plan coordonat, nu să fie tratate ca probleme complet separate.
Ghidurile NICE recomandă ca, atunci când există suspiciunea unei tulburări de alimentație, evaluarea să includă atât sănătatea fizică, cât și depresia, anxietatea, comportamentele de auto-vătămare și riscul suicidar.
Cum arată tratamentul?
Nu există o singură formă de psihoterapie potrivită tuturor tulburărilor de alimentație și tuturor copiilor.
Tratamentul se stabilește în funcție de diagnostic, vârstă, dezvoltare, starea fizică și particularitățile copilului sau adolescentului.
Poate include:
- monitorizarea și tratarea consecințelor medicale;
- sprijin nutrițional;
- psihoterapie focalizată pe tulburarea de alimentație;
- implicarea părinților și a familiei;
- evaluarea și tratamentul altor dificultăți asociate, precum anxietatea sau depresia;
- uneori, îngrijire mai intensivă sau spitalizare atunci când sănătatea fizică ori siguranța persoanei sunt în pericol.
În cazul copiilor și adolescenților cu anorexie sau bulimie, NICE recomandă intervenții focalizate pe tulburarea de alimentație care implică familia.
Asta nu înseamnă că familia este cauza tulburării. Dimpotrivă, recomandările subliniază că persoana și familia nu trebuie învinovățite, iar părinții pot deveni o resursă importantă în procesul de tratament.
În anumite situații pot fi recomandate și terapii individuale focalizate pe tulburarea de alimentație.
De aceea, mai util decât să alegem singuri între „CBT”, „terapie de familie” sau alte tipuri de terapie este să căutăm un profesionist sau o echipă care are experiență specifică în evaluarea și tratamentul tulburărilor de alimentație la copii și adolescenți.
Când este nevoie de ajutor urgent?
Tulburările de alimentație pot deveni și urgențe medicale sau psihiatrice.
Este nevoie de evaluare medicală rapidă dacă un copil sau adolescent:
- leșină sau are episoade importante de amețeală și slăbiciune;
- refuză semnificativ alimentele sau lichidele;
- prezintă semne de deshidratare;
- are palpitații, durere în piept sau o deteriorare rapidă a stării fizice;
- are vărsături repetate sau alte comportamente compensatorii frecvente;
- pare confuz, extrem de somnolent sau foarte slăbit.
Este necesar ajutor urgent și dacă apar gânduri de suicid, comportamente de auto-vătămare sau un risc imediat pentru siguranța copilului sau adolescentului.
Într-o situație de pericol imediat, sunați la 112.
Ghidul Medical Emergencies in Eating Disorders (MEED) al Royal College of Psychiatrists arată că evaluarea riscului medical în tulburările de alimentație trebuie să ia în calcul mai mulți indicatori clinici, nu doar greutatea sau BMI-ul. De aceea, nu este util ca părintele să încerce să stabilească singur gravitatea problemei pe baza unei anumite greutăți sau a unui număr de kilograme pierdute.
Nu trebuie să așteptăm până când „se vede”
Poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca părinți este să luăm în serios schimbarea înainte să avem toate răspunsurile.
Nu trebuie să știm dacă este anorexie, bulimie, ARFID sau altceva înainte să spunem: „Am observat că ceva s-a schimbat și vreau să înțeleg ce se întâmplă.”
Și nu este nevoie să așteptăm până când copilul arată bolnav, până când toată familia observă problema sau până când el însuși cere ajutor.
Uneori vom afla că nu există o tulburare de alimentație. Alteori, tocmai faptul că am observat devreme poate face posibilă intervenția înainte ca tiparele să devină și mai rigide sau sănătatea să fie mai afectată.
Rolul părintelui nu este să pună diagnosticul și nici să rezolve singur problema. Este să observe, să păstreze comunicarea deschisă și să caute sprijin atunci când relația copilului cu mâncarea, corpul sau exercițiul începe să îi afecteze sănătatea și viața de zi cu zi.
Citește și
Copilul nu vrea să mănânce? Selectivitatea alimentară și când merită să cerem ajutor
Pentru situațiile în care copilul refuză alimente noi, acceptă puține alimente sau anumite texturi și vrei să înțelegi ce poate fi frecvent în dezvoltare și când merită evaluat.
Despre această resursă
Noi, Parentis, dezvoltăm resurse pentru părinți pornind de la întrebările pe care le întâlnim în activitatea noastră, de la experiența specialiștilor care lucrează cu copii și familii și de la informațiile disponibile în literatura de specialitate.
Pentru documentarea acestui articol au fost consultate:
- NICE – Eating disorders: recognition and treatment (NG69). Ghid privind recunoașterea, evaluarea și tratamentul anorexiei nervoase, bulimiei nervoase, binge-eating disorder și altor tulburări de alimentație la copii, adolescenți și adulți;
- Royal College of Psychiatrists – Weight, exercise and eating disorders for young people. Resursă privind principalele tulburări de alimentație, semnele și efectele asupra sănătății fizice și mintale;
- Royal College of Psychiatrists – Avoidant/restrictive food intake disorder (ARFID). Informații privind caracteristicile ARFID și diferențierea față de tulburările asociate preocupărilor privind greutatea și corpul;
- Royal College of Psychiatrists – Medical Emergencies in Eating Disorders (MEED), CR233. Ghid pentru recunoașterea și managementul riscului medical și psihiatric în tulburările de alimentație.
Autor:
Ionela Luciu – psihoterapeut de cuplu și familie
Publicat: iulie 2023
Actualizat: septembrie 2026
Informațiile din acest articol au caracter general și nu înlocuiesc evaluarea medicală, psihiatrică, psihologică sau nutrițională individuală. Dacă suspectați o tulburare de alimentație sau observați o deteriorare a stării fizice ori emoționale a copilului, solicitați evaluarea unui profesionist.
Ai nevoie de sprijin?
Parentis dezvoltă resurse, activități și programe de sprijin pentru copii, adolescenți și familii.
Poți consulta calendarul activităților Parentis pentru întâlnirile disponibile în această perioadă.
Dacă dificultățile copilului sau adolescentului sunt persistente ori îi afectează semnificativ sănătatea și viața de zi cu zi, poate fi necesară și evaluarea unui profesionist cu experiență în tulburările de alimentație.
Ajută-ne să păstrăm informația și sprijinul aproape de oameni
Parentis dezvoltă resurse gratuite, activități de grup și programe de sprijin pentru copii și familii. Activitatea organizației este posibilă prin proiecte, finanțări, sponsorizări și contribuțiile celor care aleg să se implice.
Dacă vrei să contribui la continuarea acestor resurse și programe:
.
Share it on